Doneaza pentru copii

doneaza pentru copii voluntariat asistenta sociala

In Statele Unite mişcarea settlement a fost introdusă de J. Adams, care făcea parte din prima generaţie de femei absolvente de învăţământ superior şi dorea să-şi croiască o carieră profesională utilă pentru societate. În urma unei vizite la Londra, s-a documentat în privinţa modelului de aşezământ social Toyenbee Hall pentru a-l implementa la Chicago. În această metropolă, din milionul de locuitori din aceea vreme, doar o treime nu erau imigranţi, ci americani înnăscuţi (printre care mulţi afro-americani). Conducerea oraşului nu reuşea să facă faţă problemelor sociale ale maselor de imigranţi care nu aveau locuri de muncă, trăiau în ghetouri aglomerate, în condiţii precare de igienă şi de sănătate. In perioada anilor 1880-1990 au luat amploare mişcările sindicale şi s-au accentuat contradicţiile dintre muncitori şi patronat, iar intelectualii liberali căutau modalităţi de reconciliere a intereselor contradictorii (Müller, 1992). În această conjunctură, Jane Adams şi prietena ei Ellen Star au căutat aliaţi pentru a pune în funcţiune un aşezământ asemănător celui condus de soţii Barnett. Pentru a nu-şi pierde autonomia, dar a putea totuşi mobiliza fonduri, ele nu s-au îndreptat către societăţile caritative religioase, ci mai mult spre cluburile liberale de femei. Aici tinerele intelectuale au fost repede atrase de posibilitatea de a desfăşura o muncă utilă, mai ales că J. Adams punea accentul pe posibilitatea de a învăţa de la cei săraci şi de a se vindeca de sentimentul inutilităţii. Scopurile declarate ale aşezământului lor, care purta numele de Hull House, erau educaţia, răspândirea culturii şi activitatea filantropică, dar şi studiul şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din cartierele industriale ale Chicagoului (Müller, 1992). În aşezământul lor social, dimineţile se organizau forme de educaţie pentru copii, inclusiv o grădiniţă, cursuri de calificare pentru educatori şi cadre didactice, ateliere pentru fete şi băieţi şi alte forme de pregătire pentru viaţă şi pentru şcoală. Iniţiatoarele programului au consemnat marea capacitate de iniţiativă şi de autoajutor a persoanelor din cartier. 21 Imigranţii greci au iniţiat un club de teatru şi au interpretat drame antice, alţii au iniţiat un club de filosofie şi de literatură. S-a înfiinţat un atelier de olărit, iar pentru cei cu talent muzical. un cerc pentru copii şi un altul pentru adulţi. In mai mare măsură decât printre locuitorii cartierului sărac londonez, printre imigranţii din Chicago se găseau numeroase persoane de talent, care nu aveau nevoie decât de o platformă pe care să-şi poată demonstra capacităţile. Principiile aplicate de J. Adams şi colaboratorii ei s-au bazat mai ales pe pedagogia activă, care permitea celui care învaţă să elaboreze proiecte proprii prin care să-şi dezvolte capacităţile şi să-şi reorganizeze experienţa de viaţă. In sensul ajutorului acordat în vederea dobândirii unor drepturi şi competenţe, aşezământul social de la Hull House a contribuit la organizarea sindicală a muncitorilor, mai ales a muncitoarelor din zonă, acţionând ca mediator în interesul acestora. Pe plan politic s-a implicat mai ales în lupta pentru pace şi pentru drepturile femeilor. Astăzi aşezământul este un muzeu, vizitat adesea de profesioniştii din domeniul social, dar Centrul Jane Adams continuă să funcţioneze în Chicago, în acelaşi spirit în care a fost înfiinţat (Müller, 1992). 3. Societăţile de organizare a carităţii (COS) COS au fost fondate iniţial tot în Marea Britanie, ca încercări de eficientizare a ajutorului acordat de numeroase organizaţii de caritate ce funcţionau în secolul al XIX-lea. Primul COS a fost fondat de Thomas Chalmers în Scoţia, la Kilmany, apoi la Glasgow, ca instituţie prin care se dorea raţionalizarea actelor de caritate destinate ocrotirii săracilor. Munca se baza pe activiştii sociali, denumiţi "vizitatori prietenoşi" (friendly visitors), care verificau fiecare solicitare de ajutor prin vizite la domiciliu. Chalmers a iniţiat o metodă prin care vizitatorii să poată evalua în mod sistematic situaţia solicitantului, circumstanţele sale de viaţă, situaţia sa familială, relaţiile sale cu rudele, cu prietenii, încercând să îi determine pe aceştia din urmă să preia îngrijirea copiilor orfani, a persoanelor în vârstă, a celor cu handicap. Dacă nu reuşeau, încercau să găsească binefăcători care să-i patroneze pe cei nevoiaşi. Sistemul acesta de evaluare a solicitărilor de ajutor a fost preluat şi de alte administraţii locale din Anglia, din Germania şi mai apoi şi din SUA. Noutatea acestui tip de activitate era că cei implicaţi în acordarea ajutorului aveau sarcina să tindă spre obiectivitate în evaluarea nevoilor şi a capacităţilor celor care apelau la ajutor. R. Hartley în NewYork, reverendul Gurteen în Buffalo, Mary Richmond în Baltimore au înfiinţat sau au condus COS-uri. Ei lucrau pe baza unui registru ce cuprindea toţi solicitanţii de ajutor din zonă, cu informaţii notate de "vizitatorii prietenoşi" în unor repetate descinderi. "Vizitatorii" erau de obicei soţii fără ocupaţie ai unor oameni de afaceri şi funcţionari publici de rang înalt. Ele se străduiau să nu se limiteze doar la rolul de anchetatori obiectivi, ci să stabilească relaţii personale cu familiile şi să le ofere sfaturi în privinţa creşterii copiilor, pentru îmbunătăţirea căsniciilor şi conducerea gospodăriei, încercând astfel să rezolve problema care a determinat solicitarea de ajutor. S-a născut astfel ideea noii filantropii: "no alms, but a friend" (nu pomană, ci un prieten). Un astfel de sistem a fost dezvoltat şi perfecţionat de către M. Richmond, la Baltimore, unde autorităţile locale şi organizaţiile private de caritate s-au arătat gata să recunoască Cos şi să colaboreze cu acestea. La aceasta au contribuit foarte mult calităţile de coordonatori şi mediatori ale angajaţilor COS, capacitatea lor de a 22 mobiliza şi a-i forma pe "vizitatorii prietenoşi" pentru stabilirea unor relaţii de colaborare cu solicitanţii. Dacă aşezămintele sociale sunt considerate precursoare ale muncii sociale comunitare, e evident că COS este la baza serviciilor profesionale de ajutorare a indivizilor şi familiilor. Pe măsură ce reţeaua COS devenea internaţională, în cadrul ei a pornit un proces de dezvoltare instituţională, care a contribuit la profesionalizarea activităţii. Au apărut primii angajaţi plătiţi, care s-au ocupat de organizare şi administraţie, a apărut şi nevoia de instruire a voluntarilor şi a asistenţilor sociali profesionişti (social workers). Astfel, muncitorul social plătit trebuia să cunoască mai mult decât organizarea ca atare a activităţilor de caritate. El trebuia să fie informat în domeniul ştiinţelor sociale, să fie capabil să îndrume activitatea voluntarilor şi să le ofere acestora ajutor. In esenţă, el avea nevoie de o calificare specială. Resursele economisite dintr-o bună evaluare a nevoilor puteau fi redirecţionate pe de o parte către formarea voluntarilor, iar mai apoi a profesioniştilor, pe de altă parte către asistarea celor cu adevărat lipsiţi de resurse, eventual către îngrijirea de lungă durată a acestora din urmă. Pentru ca angajaţii societăţii de caritate să-şi poată desfăşura activitatea într-un mod profesionist, a fost necesară crearea sistemului de formare a muncitorilor sociali, precum şi elaborarea a unei metodologii specifice activităţilor de asistenţă socială. În aceste două importante aspecte ale constituirii profesiei de asistenţă socială, Mary Richmond a avut o contribuţie importantă, prin faptul că ea a iniţiat în 1898 primul curs de formare în acest domeniu. De asemenea, prin cartea sa Social Diagnosis (Diagnostic social, Richmond, 1917), autoarea a oferit prima metodologie a muncii de ajutor social. Diagnosticul social servea cunoaşterii aprofundate a cazului, a motivelor care cauzează inadaptarea, pentru a se putea determina dacă se impune acordarea vreunei forme de ajutor social. Analizând această lucrare, Müller (1992) remarcă descrierea detaliată a modalităţilor de informare prezentate de autoare: informaţiile pozitive şi negative de la membrii familiei, rude, personal medical, cadre didactice, vecini, patroni, persoane din cadrul unor organizaţii de caritate, documente oficiale. Se recomandau interviuri, studiul scrisorilor, convorbirile telefonice, folosirea anchetelor la domiciliu şi a chestionarelor. In acest prim manual de asistenţă socială se găsesc menţiuni privind confidenţialitatea necesară protejării cazurilor (mame tinere, imigranţi etc.). Prin complexitatea evaluărilor, munca efectuată în cadrul COS-urilor, cu toate că urmărea economisirea fondurilor destinate asistenţei sociale, a reuşit să strângă date importante privind situaţia socială a persoanelor care solicitau ajutor (Müller, 1992). Richmond a descris o metodă proprie, denumită case work (studiul de caz) prin care asistenţa socială şi-a asumat rolul de a stabili un diagnostic social (după modelul medical, dar deosebit de acesta, fiind efectuat cu metode proprii) şi de a interveni pe plan psihosocial pentru ameliorarea situaţiei persoanelor asistate. Expresiile englezeşti "case work" pentru metodă şi "social worker" pentru profesie, fac referire, ambele, la munca practică desfăşurată de profesionist pentru îmbunătăţirea situaţiei sociale a persoanei asistate. M. Richmond a fost preocupată să formeze studenţii pentru trei roluri importante: arta de a evalua situaţiile, inclusiv relaţiile sociale şi familiale, construirea unei relaţii de încredere cu asistatul şi arta de a ofer sfaturi, de a consilia. Richmond a organizat primele cursuri de asistenţă socială – întâi de vară, pe durată scurtă, apoi la nivel universitar – la Universitatea Columbia, cursuri care ulterior au fost introduse şi la numeroase alte universităţi din Statele Unite şi din Europa (Müller, 1992).

Educația pentru sănătate prin sesiuni informative privind educația sexuală, nutriția și exercițiul fizic, comportamentele de consum și sănătatea emoțională a copiilor.